Edictul de la Milano

Edictul de la Milano (la: Edictum Mediolanense) a fost o scrisoare semnată de Licinius și Constantin I în 313 care garanta toleranța religioasă în Imperiul Roman.

Licinius guverna partea de est a imperiului și Constantin I conducea provinciile din vest. Cei doi s-au întâlnit în palatul imperial din Mediolanum pentru a sărbători nunta lui Licinius cu sora lui Constantin I și aici au semnat textul scrisorii.

Edictul de la Milano a marcat în mod tradițional sfârșitul persecuției lui Dioclețian.^[1]

Proprietățile creștinilor confiscate, cu toate acestea, nu au fost restaurate până când Edictul de la Milano nu a fost semnat. Locurile de întâlnire ale creștinilor și alte proprietăți urmau să fie returnate:

„[...] aceleași lucruri trebuie să fie înapoiate creștinilor, fără plată sau orice pretenție asupra unei recompense și fără nici un fel de fraudă sau de înșelăciune [...]”

A fost în mod impropriu numit edict, de fapt, este o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea să înceteze orice persecuție asupra creștinilor, iar proprietățile confiscate de la aceștia să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfințea creștinismul ca religie de stat și nici nu-l angaja personal pe Licinius în credința creștină.