Istoriografie

Acest articol sau secțiune are mai multe probleme. Puteți să contribuiți la rezolvarea lor sau să le comentați pe pagina de discuție. Pentru ajutor, consultați pagina de îndrumări. Conține greșeli de ortografie și/sau de punctuație. Marcat din iunie 2014. Conține ghilimele diferite de cele recomandate („ ”). Marcat din iunie 2014.  Nu ștergeți etichetele înainte de rezolvarea problemelor.

Istoriografia este știința auxiliară a istoriei care se ocupă cu: 1. studiul evoluției concepțiilor și operelor istorice; 2. totalitatea scrierilor istorice dintr-o anumită perioadă sau dintr-o anumită țară și totalitatea cercetărilor istorice privitoare la un anumit aspect. Istoriografia se poate referi, așadar, la două noțiuni diferite, dar complementare: în sens larg, se referă la metodologia și practica istoriei, iar în sens restrâns se referă la orice scriere despre și nu neapărat de istorie.

Concepția din urmă se completează cu cea dintâi prin faptul că analizează narațiunea, viziunea asupra lumii (ceea ce Lucien Febvre numea utilaj mental), argumentarea și metoda de prezentare a micro- și macro-cosmosului.

Savanții dezbat istoriografia pe subiecte gen "Istoriografia catolicismului" sau "Istoriografia islamului timpuriu" ori "Istoriografia chineză", precum și alte abordări specifice, cum ar fi, spre exemplu, istoria politică și istoria socială. Literatura istoriografică s-a dezvoltat accentuat începând cu secolul al XIX-lea, odată cu ascensiunea istoriei academice. Măsura în care istoricii erau influențați de propriile grupuri de interese și, totodată, de concepțiile personale cu privire la țara lor natalǎ este o chestiune mult dezbătută^[1]. Interesele de cercetare ale istoricilor s-au schimbat în timp, iar în ultimele decenii a avut loc o trecere de la studiul istoriei diplomatice, economice și politice tradiționale la noi abordări (în special, la studii sociale și culturale).