Agnosticism

Agnosticismul este concepția filozofică potrivit căreia adevărul anumitor afirmații, mai ales afirmații teologice privind existența unui Dumnezeu sau a unor zei, este fie necunoscut, fie imposibil de aflat.

Termenul agnostic a fost creat de Thomas Henry Huxley în 1869 și este folosit și pentru descrierea celor neconvinși de existența zeităților sau altor aspecte religioase. Cuvântul agnostic provine din greacă, compus din particula a (fără) și gnosis (cunoaștere). Agnosticismul nu este doar contrar gnosticismului, ci tuturor dogmelor religioase, pe care le consideră nedemonstrabile și prin urmare lipsite de orice certitudine.

Agnosticii pot afirma fie că nu este posibil să existe cunoaștere spirituală, fie că ei, personal, nu dispun de o asemenea cunoaștere. În ambele cazuri este expus scepticism față de doctrinele religioase.

Atitudinea acelora care preferă să nu se pronunțe asupra problemelor care nu intră în câmpul datelor experienței.

Termenul a luat naștere în ambientul pozitivismului.

Deși nu neagă existența lui Dumnezeu, agnosticismul spune că Dumnezeu nu poate fi cunoscut, iar existența lui nu poate fi probată (demonstrată).

Susținut în forma lui cea mai rigidă de Thomas Henry Huxley (1825-1895) este și poziția împărtășită de toți aceia care nici mai înainte n-au recunoscut posibilitatea de a ști dacă Dumnezeu există sau nu.

De exemplu, pentru Immanuel Kant, Dumnezeu, sustras cunoașterii teoretice, rămâne un postulat al rațiunii practice; Friedrich Schleiermacher consideră religia fondată pe sentiment; Carl Gustav Jung îl vede pe Dumnezeu ca pe un produs al abisului inconștient al eului.

Conciliul Vatican I a opus agnosticismului învățătura că „plecând de la lucrurile create, Dumnezeu poate fi cunoscut cu certitudine prin lumina naturală a minții”. Această poziție pleacă de la convingerea că inteligența umană este legitim deschisă transcendenței și, prin urmare, este în măsură să-l întâlnească pe Dumnezeu în cercetarea adevărului.