Secularizare

În sociologie, termenul secularizare^[1] se definește ca fiind trecerea unei societăți de la identificarea strânsă cu valorile și instituțiile religioase, la valorile non-religioase și la instituții seculare. Ipoteza secularizării exprimă ideea că pe măsură ce societățile progresează, în special prin modernizare și raționalizare, autoritatea Bisericii scade în toate aspectele vieții sociale și în materie de conducere.^[2] Termenul „secularizare” poate apărea și în contextul eliminării restricțiilor monahale impuse unui cleric.^[3]

Secularizarea implică procesul istoric prin care religia își pierde însemnătatea socială și cea culturală. Ca urmare a secularizării, influența religiei în societățile moderne devine din ce în ce mai slabă. În societățile secularizate, credința nu are autoritate culturală, iar organizațiile religioase pierd din puterea de control asupra societății.

Există mai multe curente, definiții și niveluri de sens în ceea ce privește secularizarea, atât ca teorie, cât și ca proces istoric. Karl Marx (1818-1883) și susținătorii teoriei marxiste, printre care Sigmund Freud (1856-1939), Max Weber (1864-1920) și Émile Durkheim (1858-1917), au postulat că modernizarea societății ar însemna dispariția religiei și religiozității din plan social. Studiul acestui proces urmărește să determine modul în care, sau măsura în care, credințele, practicile și instituțiile religioase își pierd din valoarea socială. Unii teoreticieni susțin că secularizarea civilizației moderne se datorează parțial incapacității noastre de a adapta nevoile etice și spirituale mari ale omenirii la evoluția tot mai rapidă a științelor exacte.^[4]

În opoziție față de ipoteza „modernizării”, Christian Smith și alții susțin că elitele intelectuale și culturale promovează secularizarea pentru a-și îmbunătăți propriul statut și pentru a-și spori influența. Smith consideră că intelectualii au o tendință inerentă de a fi ostili culturii autohtone, determinându-o să îmbrățișeze secularismul.^[5]

Termenul „secularizare” are, de asemenea, înțelesuri complementare, în principal istorice și religioase.^[6] Istoric vorbind, secularizarea a însemnat, în secolele al XVI-lea - XVIII-lea, trecerea sub control civil a terenurilor și clădirilor aflate în proprietatea bisericii. De exemplu, în secolul al XVI-lea Henric al VIII-lea al Angliei a recurs la desființarea mănăstirilor din Anglia, iar acțiunile ulterioare din timpul Revoluției franceze din secolul al XVIII-lea, precum și celelalte acțiuni întreprinse de guvernele europene anticlericale absolutiste, din secolele al XVII-lea și al XIX-lea, au dus la expulzarea și suprimarea comunităților religioase aflate sub conducerea lor. Kulturkampf din secolul al XIX-lea în Germania și Elveția, împreună cu alte evenimente similare în multe alte țări, au fost, de asemenea, manifestări ale secularizării.^[7]

O altă formă de secularizare se referă la episcopii principi sau la deținătorii unei poziții într-un ordin monahal sau militar - având în același timp autoritate religioasă și civilă sub Biserica Catolică - care s-au desprins de Biserica Catolică și au devenit conducători civili cu funcție ereditară (de obicei, protestanți). De exemplu, Gotthard Kettler (1517-1587), ultimul maestru al Ordinului livonian, convertit la luteranism, a confiscat (și deci și-a însușit) ținuturile Semigalliei și ale Curlandei pe care le deținea în numele ordinului - ceea ce i-a permis să se căsătorească și să lase urmașilor săi Ducatul de Courland și Semigallia .

În anii 1960 secularizarea a început să se extindă în Europa de Vest, America de Nord, Australia și Noua Zeelandă. Transformarea societății a fost însoțită de factori sociali majori: prosperitate economică, revolta tinerilor împotriva regulilor și convențiilor sociale, mișcarea de eliberare a femeilor, teologia radicală și politica radicală.^[8]